Tentativă/Sort of an experiment

I do think that if you have things that bother you, things that are unresolved, the more that you talk about them, write about them, the less serious they become.

Stephen King

De-a lungul timpului am strâns multe idei de posibile povești, folosind scrisul ca metodă de descărcare și ulterior de coping. Deși majoritatea au rămas tot la stadiul de idei, m-am gândit să le permit să iasă la lumină, poate în acest fel nu o să mai bântuie prin subconștient.

I sometimes write in English (my first language is Romanian), so you can also expect random story chapters or short poems that have been plaguing my mind and are screaming to get out. Hope you enjoy!

One Last Time

Come with me,

Come with me,

There’s nothing here no more,

No more than before

Before it was no more.

Come with me,

Come with me,

There’s a lot I couldn’t see,

See the thunders in your eyes

Eyes that only bathed in lies.

Come with me,

Come with me,

There’s a fire you couldn’t touch,

Touch it now and watch me burn

Burn brighter than I ever did.

Did you know I was whole before?

Before you knelt outside my door.

So come with me,

Come with me once more.

Come with me and lose it all.

In Between

I feel quite eerie,

Lately I haven’t been thinking clearly.

Close my eyes and hear the sea,

Dreaming of the person I could be.

I feel quite weary,

But I don’t know how to give up really.

Frozen waves kiss the shore still

Oh, how I wish hope was real.

I feel quite alienated,

This world is not exactly what I expected.

Salt weighs heavy in the air,

Tell me, will it ever get easier to bear?


Are you sure you’re awake now?

It’s raining.

            A colourful curse escapes my lips. I pull the pillow over my head in a desperate attempt to block the annoying sound of the rain colliding with my bedroom window. I roll my eyes so hard, I see green glowing figures floating in every direction. I start counting my heartbeats in another attempt to distract myself from the pouring rain outside. I stop counting when I get to 179 and not because sleep finally embraces me, but because of the sudden change in the atmosphere. The rhythmic sound of the falling raindrops is interrupted by a prolonged metallic sound which repeats itself every two minutes. I have no idea where it’s coming from.
            My anger is only growing as I throw my pillow on the other side of the bed and I lazily stand up in a sitting position to inspect the room. But I don’t see much. In the obscurity of the night, I can only make out the distorted shape of my bookshelves and desk, thanks to the dim light coming from the window. I turn to look at the wall in front of me, where the shadows of the tree branches are moving and stretching violently, almost forming a face in their frenzied dance.
            I sigh deeply, trying to remove the tension from my body, but I freeze in my spot when I notice that the air I’m exhaling is instantly turning into a dense fog. I don’t register the sudden drop in temperature until my whole body starts shaking uncontrollably. I feel fear consuming me and I wrap myself in my blanket like a protective cocoon. Then, I try to calm myself by using a breathing technique I learned in one of my therapy sessions, but to no avail. The metallic sound becomes more intense with each second that passes. I feel it in my bones as if its source would be inside of me. I cover my ears with my almost frozen hands, but the noise doesn’t stop. I can’t think. I can’t breathe. Tears flow down my cheeks like hot rivers. Exhausted, all I can do is whisper a silent prayer:
            “Stop! Please, stop!”
            I don’t even hear my own voice. The metallic vibrations annihilate it like it’s nothing and for a split second I feel ready to give up and let them consume me. But I don’t do it. I remember what my mother used to say whenever I was at an impasse, that as long as I keep going, I’ll be just fine. With a new found strength I start screaming. My lungs ache and I lose my breath for a moment, but this time my voice cuts through the metal like fire:
            “I said STOP!”
            I hesitantly uncover my ears, preparing for the worst. However, there’s only a grave like silence. The only thing I hear is my heavy breathing. Even the rain stopped, as if nature sensed my despair and offered me a moment of peace.
            Confused and still terrified, I decide that for now, I need a glass of cold water and then I will let my brain digest all of tonight’s bizarre events.

            I remove the blanket and slowly move towards the edge of the bed. My muscles are aching badly as a result of being tense for so long. Nonetheless, I manage to get out of bed and stand on my own two feet.
            It doesn’t take me much to realise that I’m covered in sweat and my pajamas are stuck to my body. It’s a rather unpleasant feeling so I know that before I go to the kitchen, I have to put on a new set of pajamas.
            Cursing again, I walk blindly through the darkness, trying to reach my closet. I find it and quickly get dressed and head for the kitchen.
            There, I try to be as silent as possible to not disturb my parents’ sleep. I fill a glass with water, drink it in a heart beat, but almost drop it when I see a shadow moving at the right end of the kitchen, where my room is. A chill runs through my spine, but I dismiss the whole situation, thinking it’s my tired mind playing tricks on me.

            I tip toe back to my room. As soon as I open the door, a putrid smell hits me so hard, I immediately start coughing. It smells like I imagine a swamp would smell like, mud and stale water. It’s really gross and I feel it crawling in my lungs and slowly but surely suffocating me.
            I somehow manage to catch my breath and I start breathing through my mouth, while I use my left hand to cover my nose. I go straight for the window and I try to open it with my free hand but it just won’t budge. Fear is making my blood run cold and I’m reminded of all the strange stuff that has happened this night and it’s still happening: the sinister sound, the coldness, the shadow, the smell; and now as I stifle a sob, I catch a glimpse of my reflection in the window.
            To my utter disbelief, I also see another figure next to mine. At first, I’m tempted to think someone is in the room with me. But this unknown face looking straight in my eyes is not a reflection. It seems as though it is inside the glass. Or he is. Because he looks like a man.
            I’m completely petrified, unable to move, or do anything else other than stare into his face, which looks like it came out of a horror movie. It is full of black scars intertwined in what seem like intricate symbols of some sort. There’s a huge grin plastered on his scarred face that holds the promise of malicious intents. But the most otherworldly, yet fascinating aspect about him is his slightly curled silver hair. It looks as if he bathed in silver dust and I might not be far from the truth, at least when I say he looks like he just took a bath. His hair is damp and a few drops of water hang in loosely in his silver locks.
            I feel myself going numb the more I look at him. Still, I cannot take my eyes off him. He finally stops smiling and I see his lips slightly moving as though he is getting ready to speak. Obviously, I don’t expect to actually hear his voice, but what comes after he opens his mouth is infinitely worse than his voice might have been.
            The metallic noise, hundreds of times more intense than before, encompasses the whole room and it pierces straight through my skull. My knees go weak and as I collapse on the floor, I feel my own being disintegrating. I scream until I taste blood in my mouth. The last thing I hear before everything goes black is: “I’ll see you sooner than you think”
            It makes no sense that when I open my eyes again I’m still very much alive. I’m in my classroom and my economics teacher is giving me an angry look and her left eye is twitching a bit. While some of my classmates start laughing loudly, including my good friend next to me, I can’t get it through my head that it was all a nightmare. One, it felt too real. Two, I have never fallen asleep at school, no matter how tired I was.
            I ignore both my classmates and the teacher and leave the classroom in a hurry to go to the bathroom. I really need to be alone right now to make sense of what happened and why I am so affected by this bad dream.
            Luckily for me, the bathroom is empty. I turn on the faucet and then splash some cold water on my face. I keep my eyes closed a few more seconds, relishing in the feeling of water on my skin and I start to feel better. But it doesn’t last long.
            Seems like my nightmare never ended, because as I open my eyes and look at the mirror above the sink, I notice the question written on it in perfect calligraphy. As soon as I finish reading, I feel a tap on my shoulder and dread fills my entire being.
            “Was it soon enough?”


Simfonia valurilor este întreruptă fără milă de ceainicul de un verde pal, ruginit pe alocuri, al cărui țipăt asurzitor anunță scurgerea timpului.      
            Asfințitul se apropie. 
            Apuci absentă mânerul bătrânului ceainic, fără să simți cum îți arde pielea fragilă a palmei și torni lichidul fierbinte în cana pe care este inscripționat prenumele tău. Este un cadou primit de la unchiul tău la împlinirea a 19 ani. Ai crezut că uitase și acest lucru te-a dezamăgit profund. Însă, la sfârșitul zilei, el a bătut la ușa camerei tale, te-a strâns într-o îmbrățișare caldă, menită să exprime acel ceva ce nu poate fi verbalizat in cuvinte, iar apoi ți-a dăruit cana personalizată. 
            El nu va ști niciodată că il iubești ca pe un tată.
            Curând, mirosul îmbietor de tei învăluie întreaga cameră si te transpune într-o după-amiază de mai, în parcul din cartier, trăgând grăbită de mâna brăzdată de riduri a bunicii. Îți doreai să ajungeți cât mai repede la banca pe care pusesei stăpânire la începutul primăverii, ca să nu vă ocupe altcineva locul de drept. Lemnul băncii era ros de timp, iar una din scânduri ruptă. Ani și ani la rând, banca își făcuse treaba cu cinste și fusese sprijin, loc de odihnă, de confesiuni și bârfe pentru felurite persoane. Așa că nu puteai înțelege cum de nimeni nu își rupea puțin din timp pentru a o repara. Bunica îți promitea de fiecare dată, cu un zâmbet strâmb și cu lumina soarelui în ochi, că îl va ruga pe bunicul tău să fixeze scândura. Însă, se pare că nici bunicii tăi nu aveau timp pentru un lucru atât de insignifiant precum o bancă oarecare, dintr-un parc ca oricare altul. Ce era totuși deosebit la acea bancă? Ei bine, beneficia de ocrotirea unui tei poate la fel de bătrân, ale cărui crengi se revărsau impunător deasupra ei, ferind-o de razele soarelui, ca un părinte protector. Iar primăvara, frunzele teiului emanau o mireasmă atât de plăcută, încât cu fiecare respirație simțeai parcă mai intens dulceața efemeră a copilăriei, iar bunica prindea un suflu tânăr și o energie debordantă ce o făceau să te bată la macao și tabinet. 
            Teiul și banca sunt singurii care știau că ai fi pierdut cu drag la toate jocurile de cărți, doar ca să-ți poți întipări pe retină, imaginea bunicii râzând până ce ochii îi deveneau doar niște mici linii. 
            Uiți să pui miere în ceai, iar amărăciunea primei înghițituri te surprinde cu încă o amintire, două primăveri mai târziu, în același loc, sub același tei, privind cu lacrimi în ochi cum și celelalte scânduri ale băncii s-au prăbușit, în urmă lor rămânând doar un schelet metalic. Ai fost martoră, pentru prima dată, la forța necruțătoare a timpului, ce te-a izbit ca o palmă rece peste ceafă. Totuși, mirosul frunzelor de tei și palmele calde ale bunicii au fost acolo să te îmbărbăteze. Pe un ton blând, bunica ți-a explicat că acesta este mersul vieții și că de timp nu ar trebui să îți fie teamă, pentru că dacă și în viitor vei oferi atâta grijă și atenție tuturor lucrurilor și persoanelor importante din viața ta, precum ai făcut-o cu acea bancă, ești deja pe drumul cel bun, iar timpul îți va fi doar prieten. 
            Bunica ar zâmbi trist de ar ști că te-ai abătut în așa măsură de la drum, încât ai uitat să ai grijă tocmai de tine. 
            Cu mișcări ce trădează o epuizare pe toate planurile, desfaci borcanul de miere si adaugi două lingurițe în ceai. Așteptând ca mierea să se topească, te așezi pe scaunul cu motive florale și îți lași capul ușor pe spate. Valurile par și mai agitate, iar tumultul lor sunt singurul lucru care îți amintesc că ești încă în viață. Treptat, lumini în diferite nuanțe de roz încep să joace pe pereți. Când le observi, te ridici brusc de pe scaun, cu spaima și exaltarea încolțind în suflet și în doi pași te poziționezi în fața ferestrei și tragi violent perdeaua, pentru a bloca pătrunderea apusului în casă. 
            Mai ai nevoie de un scurt răgaz. 
            Cu un oftat prelung, ridici scaunul pe care l-ai dărâmat în disperarea ce te-a cuprins mai devreme și te așezi la loc. Din două înghițituri bei ceaiul care oricum se răcise și îți îndrepți atenția către o farfurie cu margini aurii, pe care tronează prăjitura tiramisu gătită de mama ta în acea dimineață. Doar privind marea de cacao, valuri de durere îți trezesc toate simțurile amorțite de decizia pe care ai luat-o demult și pe care abia acum o duci la bun sfârșit. Pentru o secundă, simți că te sufoci în lacrimile cărora nu le dai frâu liber, iar o voce din cap pe care nu o mai recunoști te roagă stinsă să te răzgândești. 
            Guști din tiramisu, iar imaginea mamei tale e tot ce vezi în fața ochilor. Iubește să gătească dulciuri și să te surprindă în fiecare duminică cu ceva nou. Bucuria de pe chipul ei când îi lauzi prăjiturile este molipsitoare și chiar acum te găsești zâmbind, deși durerea surdă îți zdrobește pieptul. Pasiunea ei pentru gătit face parte dintr-un vis neîmplinit al ei, de a avea propria cofetărie. Viața i l-a furat. Sau poate a fost decizia ei de a vă pune mereu pe primul loc, pe tine și pe sora ta. 
            Nu vei ști niciodată că toate visurile ei s-au împlinit când ați apărut voi în viața ei. 
            Nu termini prăjitura, pentru că îți aduce aminte de cea mai importantă ființă din viața ta și știi că durerea pe care o simți acum nu este a ta. Este a ei, când va afla. Inspiri adânc și numai după ce azvârli farfuria de pe masă cu putere și auzi cum se frânge, îi permiți aerului să îți părăsească plămânii. Mama este ancora ta, dar tu nu mai ai nevoie de nimic care să te țină aici, în prezent. 
            Te ridici lent, îți întinzi oasele și pornești către ieșirea din casă. Ai închiriat-o acum trei zile din banii din bursă. Este situată într-un sătuc de pe litoral, în care toți locuitorii se cunosc între ei, dar nimeni nu știe cine ești tu. Nici măcar tu. Ai ales acest loc și această casă pentru că sunt departe de ceea ce numești “acasă” și aproape de mare. 
            Ajungi pe un hol făcut complet din piatră, în capătul căruia se află libertatea, ușa care dă înspre grădină, înspre mare. Faci o ultimă oprire în fața oglinzii încrustate în peretele din stânga ta. Nu îți privesti reflexia încă. În schimb, apuci un plic prins în cadrul oglinzii, pe care îl desfaci cu multă grijă. În el se află toate felicitările făcute de sora ta pentru tine, încă de când a învățat să scrie. Te cuprinde un val de căldură infernală ce îți reaprinde durerea din piept și așezi la loc plicul cu aceeași grijă. 
            Cât ți-ai dori să mai poți fi copil! 
            E timpul să dai ochii cu tine. Chipul tău e rupt din cel al tatălui și asta te deranjează cumplit, pentru că tu l-ai purtat cu tine pretutindeni, deși el nu a fost niciodată cu adevărat acolo. 
            Toate trăsăturile îți sunt ferme, doar ochii te trădează. Acești iriși de un căprui șters ce nu strălucesc nici măcar la lumină, o fac acum într-un mod aproape sălbatic, încercând să te facă să vezi, să simți puterea ce sălășluiește în tine, puterea și speranța. 
            Dar tu nu înțelegi. Timpul se scurge. Apune soarele. 
            Odată ce te îndrepți către ușă, juri că de acum nu vei mai privi decât înainte, spre mare. Picioarele ți se mișcă parcă din voință proprie și le lași să te poarte in ritmul lor prin grădină, tu fiind hipnotizată de valurile spumoase ce se sparg la nici 100 de metri de tine. Te descalți din două mișcări aproape mecanice și pășești pe nisipul încă cald. Îți permiți să închizi ochii pentru câteva secunde, iar când îi deschizi, privirea îți fuge singură către cer. 
              În acel moment, simți cum ceva se rupe în tine și îngenunchezi în nisip, cu ochii încă îndreptați către cer, unde soarele pictează un tablou ireal, imposibil de frumos pentru a fi privit de cineva atât de neînsemnat ca tine. Cu discul auriu pe jumătate înghițit de apele învolburate ale mării, soarele scaldă cerul în tonuri aprinse de roz, roșu, mov și oranj. Același tablou cuprinde și suprafața apei și te cuprinde și pe tine într-un halo de lumină și culoare, de speranță și renaștere. 
            Dar tu nu ești pregătită încă. Când ieși din vraja asfințitului, îți verifici frenetic tot corpul, dar fizic ești întreagă. Confuzia pune stăpânire pe tine și te ridici cu greu în picioare. Te dezechilibrezi, dar reușești să te menții în picioare. Soarele pune în scenă un joc de lumini pe chipul tău și clipești amețită de tot ce te înconjoară. Te scuturi stângace de nisip, apoi te dezbraci până la piele și pornești din nou către mare. Briza încearcă să te oprească, zburându-ți părul în ochi, dar îți continui drumul. Aerul sărat îți îngreunează respirația, dar deja vârfurile degetelor tale ating apa, în care se reflectă încă cerul în flăcări. 
              Te afunzi mai mult în mare, iar valurile ți se sparg în dreptul genunchilor. Cu toate că apa mai păstrează căldura soarelui, te cutremuri de frig, iar fiori reci îți urcă pe spinare. Discul soarelui se scufundă mai mult de jumătate în mare, iar tu îl urmezi de parcă viata ta ar depinde de el. Ceea ce nu este departe de adevăr. Încă câțiva metri, iar apa îți ajunge la nivelul gâtului. Cerul se stinge, rămânând doar tușe subtile de culoare. Îți scapă un râset trist, aproape disperat. Acesta este momentul pe care l-ai așteptat toată viața, deși nimeni nu a înțeles de ce te-ai îndreptat de bună voie spre singurul lucru de care toți fug. 
            Nici tu nu ai înțeles. Soarele se lasă complet în voia mării și lumina începe să se stingă, făcând loc întunericului, nimicului, goliciunii, deznădejdii. 
            Crezi că este timpul să te stingi și tu, nu? Atunci spune-mi de ce te împotrivești acum? Soarele a apus. E rândul tău. Dar refuzi să lași marea să te fure și pe tine. Întorci capul disperată în toate partile, sorbind cu ochii împrejurimile, marea, cerul, casa ce abia se mai zărește, satul, păsările ce zboară pe deasupra ta, de parca le-ai vedea pentru prima dată. Asculți cu sete zgomotul apei și al vântului, sunetul scos de un pescăruș rătăcit și nu doar atât. Poți să îți auzi bătăile inimii, sângele curgând frenetic prin vene și vocea, vocea care devine mai clară, recognoscibilă. O recunoști, ai știut-o dintotdeauna, dar n-ai fost pregătită să o asculți și să o înțelegi. 
            Te îneci în lacrimile ce ți se revarsă pe chip și în apă sărată care tot încearcă să te domine. Îți pierzi controlul și marea, nerăbdătoare, te înghite cu totul. Cauți terifiată orice urmă de lumină spre care să te îndrepți. Nu-ți place aici. Nu se vede nimic, e o liniște absolută și o obscuritate care nu-ți aduce nici împăcare, nici plăcere, nici ușurare. Nu, în minte ai încă întipărită măreția apusului și cât de privilegiată te-ai simțit în acel moment. Și realizezi cu stupoare că ai vrut să renunți la lumina ta odată cu soarele, dar el nu renunță niciodată. Răsare de fiecare dată a doua zi, într-un spectacol de culori complet diferit de cele ce au fost înainte. Există și va exista mereu lumină în această lume în care totul este trecător. Căci și după ce soarele apune, luna este pregătită să te ghideze prin întuneric. Există lumină și în tine acum, chiar dacă gâtul te arde și plămânii vor să dea drumul ultimei răsuflari, pentru că sunt obosiți, pentru că uneori e dificil să respiri și nu simți că merită efortul. 
            Dar te înșeli. Acum ai înțeles. Acum ești pregătită. Îți aduci aminte că tatăl tău te-a învățat și lucruri bune în zilele voastre fericite. Te-a învățat să înoți, asa că acum împingi cu putere în mâini și în picioare, alimentată de o redescoperită dorința de a triumfa, de a trai, de a respira și de a zări lumina. 
              Ieși la suprafață și deși corpul îți este extenuat, nu resimți oboseala. Zâmbești larg la luna ce cuprinde marea într-o strălucire metalică, dar totuși plângi, plângi și lași apa să-ți vindece amorțeala sufletească. 
            Te-ai trezit cu adevărat și se simte al naibii de bine. Lași luna în spate și începi să înoți către mal. Să o iei de la capăt. Și știi exact cum vrei să începi. Pe o bancă, la umbra unui tei, mâncând tiramisu.